INFECŢIA HIV- SIDA


      HIV-1 a fost identificat în ianuarie 1983 de cãtre profesorul Luc Montagner de la Institutul Pasteur din Paris dintr-un extras de ganglioni de la un homosexual atins de SIDA (primele cazuri cu acest sindrom fuseserã raportate încã din 1981 si 1982). Numãrul noilor infectii (seroincidenta) creste continuu (în medie cu 26% anual), acum fiind estimat la 6000/zi în întreaga lume. OMS apreciazã cã actualmente aproximativ 17 milioane de adulti si 1,6 milioane de copii sunt infectati. Majoritatea ( 66%, adicã 11,2 milioane) se gãsesc în Africa subsaharianã unde 1/4-1/3 din adultii între 15-24 de ani din centrele urbane sunt seropozitivi. Cresterea cea mai spectaculoasã a seroincidentei este remarcatã în Asia de Sud si de Sud-Est (peste 1 milion de cazuri noi pe an). In unele regiuni SIDA este principala cauzã de morbiditate (în sudul Ugandei 44% din populatia generalã si 89% din cei între 25-34 de ani).
     
Căi de transmitere a infectiei cu HIV
        Contactul sexual (hetero-, homo-, bisexual). HIV este prezent în sperma/lichidul vaginal si sângele menstrual al persoanelor infectate. La începutul epidemiei, principala cale de transmitere era consideratã homosexualitatea. Totusi, contactul heterosexual este rãspunzãtor actualmente de marea majoritate a cazurilor de infectie. Rata transmiterii de la bãrbat la femeie este superioarã celei de la femeie la bãrbat datoritã volumului de spermã si încãrcãturii sale virale. Extrem de rarã este transmiterea între femei, desi aceste cazuri sunt frecvent bisexuale si prezintã factori de risc aditionali.Calea sexualã este principalul mod de transmitere al infectiei. In cursul contactului sexual rata transmiterii este de aproximativ 0,3%, mai micã decât pentru celelalte boli cu transmitere sexualã (gonoree, herpes, chlamydiazã, hepatita B). Unele persoane au rãmas neinfectate dupã sute de contacte cu parteneri infectati, pe când altele au fost infectate la un singur contact. 
        Calea congenitalã (transmiterea verticalã) apare în utero (aproximativ 50%), perinatal (50%) sau prin alãptare (foarte rar). Aproximativ un sfert din copiii mamelor seropozitive dezvoltã SIDA congenital. Rata transmiterii variazã foarte mult (7-71%), depinzând de o serie de factori (statusul virusologic si serologic, starea de sãnãtate, integritatea fizicã a placentei, etc).

 Diagnostic clinic
            Perioada de incubaţie (din momentul infectant până la apariţia primelor semne de boală) este în medie de 2-6 săptămâni, cu limite cuprinse între 5 şi 150 de zile. Durata acestui interval este dependentă de calea de transmitere (transfuzie, tratament parenteral, contact sexual), de doza infectantă, de virulenţa tulpinii implicate.
            Stadiul A sau primoinfecţia este clinic manifestă doar la puţini pacienţi, marea majoritate a persoanelor infectate rămânând asimptomatice ani de zile. Primoinfecţia se poate obiectiva prin sindrom mononucleozic caracterizat prin: febră, cefalee, anorexie, greţuri, angină eritematoasă de tip viral, erupţie congestivă maculoasă de tip rubeoliform sau urticarian, adenopatie generalizată, hepato-splenomegalie. Se poate asocia meningită, meningoencefalită, paralizii craniene sau neuropatii periferice, miopatie. Simptomatologia durează 8-14 zile şi este corelată cu prezenţa viremiei.
           Stadiul B sau infecţia HIV simptomatică se referă la bolnavi care prezintă febră persistentă, transpiraţii nocturne, moderată scădere ponderală, adenopatie în mai mult de două grupe ganglionare extrainghinale cu ganglioni măriţi peste 1 cm, pe durată mai lungă de 3 luni. Se poate asocia diareea cronică, candidoză buco-faringiană, herpes Zoster, leucoplakia păroasă, simptome care indică progresia infecţiei spre SIDA. În acest stadiu testele serologice sunt pozitive, prin ELISA şi Western blot putându-se identifica anticorpi anti proteine codate de gag, env şi pol.
            Această perioadă de latenţă clinică este dublată, însă, de o activă replicare virală care duce, în timp, la creşterea încărcăturii virale plasmatice, infecţia macrofagelor şi a altor “sanctuare”.
            Stadiul C sau SIDA. Starea generală se agravează evident şi progresiv, apar infecţii oportuniste, cancere, encefalopatie HIV, wasting syndrome (scădere ponderală marcată, fatigabilitate extremă). Limfocitele CD4 scad sub 200/mm3.
              La supravieţuitorii de lungă durată (long term survivors) şi la cei cu infecţie HIV non-progresivă pe termen lung (long term non-progressors), infecţia HIV evoluează spre instalarea SIDA în aproximativ 10 ani. Persoanele care supravieţuiesc 10-15 ani de la infecţia iniţială sunt denumite long term survivors şi reprezintă 13% din cei infectaţi HIV. Mulţi dintre aceştia au deficite de apărare semnificative, unii prezintă infecţii oportuniste supraadăugate. Supravieţuirea lor este corelată cu efectul favorabil al terapiei antiretrovirale.
           
Tratament

          Tratamentul este eficient dacă se administrează asociaţii de două sau trei antiretrovirale, din clase diferite, pentru a se bloca replicarea virusului în mai multe secvenţe. Terapia antiretrovirală cuprinde: inhibitori de revers-transcriptază (nucleozidici şi non-nucleozidici) şi inhibitori de protează.
            Succesul tratamentului depinde de administrarea corectă a medicaţiei, fără întreruperi şi ţinând cont de interacţiunile medicamentoase. Eficienţa terapiei poate fi apreciată prin: ameliorarea stării clinice, scăderea încărcăturii virale şi restaurarea imunităţii.

Cititi si...







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariul Dvs. va fi trimis spre aprobare

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Formular de contact

Nume

E-mail *

Mesaj *